Senzația nemărginită a suprafeței oglindite
Oglinzile, obiecte obișnuite în viața de zi cu zi, utilizează reflexia și refracția optică pentru a cuprinde toate lucrurile de pe suprafața lor.
În contexte spațiale, o oglindă obișnuită poate fi transformată într-un limbaj de design vizual. Prin suprafața sa, spațiul este multiplicat, sporind percepția spațială și luminozitatea, creând în același timp efecte unice și dramatice de lumină și umbră.
Spațiile comerciale sunt definite de limite fizice formate de tavane, pereți și podele. În zonele închise, aceste limite trebuie estompate în mod deliberat pentru a preveni suprapunerea vizuală.
Depășirea limitelor spațiale fizice poate fi realizată prin diverse mijloace. O abordare este designul cu plan deschis, cum ar fi sticla transparentă și ferestrele cu grilă deschisă, care interconectează scenele exterioare cu interiorul.
O altă metodă folosește proprietățile fizice ale materialelor pentru a crea iluzii vizuale, sporind senzația de profunzime spațială. Suprafețele oglindite sunt un material comun utilizat pentru a extinde și a dilata spațiul perceput.
Amplificator vizual al spațiului
În spațiile compacte, oglinzile pot crea o transformare vizuală dramatică, servind ca una dintre tehnicile pentru a obține o iluzie de scară mai mare.
Prin reflexia oglinzilor, spațiul pare să se suprapună în percepția observatorului, prezentând un efect spațial dublat, ca și cum zona ar fi fost subtil extinsă.
Sub influența elementelor oglindite extinse, limitele pereților sunt în mod deliberat înmuiate. Suprafețele încetează să mai fie demarcații închise, devenind în schimb ferestre care se extind la infinit.
Această extindere are loc nu doar pe orizontală, ci și pe verticală. La vârful tavanului, suprafața oglindită creează perspective duale asupra spațiilor superioare și inferioare, alungind vizual înălțimea camerei.
Într-un spațiu relativ restrâns, oglinzile pot reproduce un mediu identic. Această proprietate are un dublu scop: în primul rând, abordează problema tavanelor joase și a înălțimilor înguste de la podea la tavan prin reflexie; în al doilea rând, estompează limitele distincte dintre diferite suprafețe, creând un efect vizual mai amplu.
Prinzătorul de lumină
Le Corbusier, maestrul francez al arhitecturii, a remarcat odată că atmosfera se naște din lumină, spațiul se naște din lumină, iar arhitectura se exprimă prin lumină. În designul spațial, lumina este un element care nu poate fi trecut cu vederea, iar oglinda servește drept „captor” perfect al acesteia.
Oglinzile au o suprafață netedă și plană, care nu absoarbe practic deloc lumină. Când lumina atinge o oglindă, aceasta suferă o reflexie direcțională. Prin valorificarea acestui fenomen optic, lumina poate fi distribuită uniform în întreaga zonă înconjurătoare.
În spațiile interioare, unde sursele de lumină sunt limitate, oglinzile extind zona de acoperire a luminii prin reflexie, făcând întregul spațiu mai luminos și mai transparent.
Pentru zone specifice de afișare, încorporarea elementelor oglindite poate reflecta lumina naturală de la ferestre sau de la iluminatul artificial din interior, atrăgând lumina către aceste zone pentru a completa secțiunile mai întunecate.
Fluxul luminos al unei singure lămpi este fix; odată ce lumina sa este direcționată, energia sa începe să scadă. Prin plasarea unei oglinzi în fața lămpii, se poate reproduce vizual imaginea luminii, dublând efectiv eficacitatea lămpii - ca și cum s-ar duplica o sursă de lumină în spațiu.
Acest efect reflexiv creează puncte suplimentare de iluminare fără a introduce surse de lumină suplimentare, sporind semnificativ luminozitatea spațiului și prevenind formarea zonelor întunecate cauzate de distribuția neuniformă a luminii.
Într-un spațiu, există invariabil colțuri unde lumina nu poate ajunge direct. Prin utilizarea unei oglinzi pentru a refracta și reflecta lumina, se poate modifica mediul de iluminare spațială, direcționând iluminarea către zone anterior neiluminate. Acest lucru face spațiul mai luminos și mai transparent.